Fir-aş al dracu' de feministă. Dar regret ca nu pot percepe altfel realitatea, deşi mi-aş dori să fiu măcar pentru o zi bărbat. Să pot să înţeleg măcar o fărâmă din procesul lor de gândire. Dar, date fiind faptele, o să îmi expun doar punctul meu de vedere şi tare aş vrea să fiu combătută, sau măcar o expunere a părţii celeilalte. Let get it started then.
Cum spuneam mai devreme, mi-e dor de vremile în care nu simţeam nimic. Atunci când îmi păsa doar de faptul că am luat vreun 8 la matematică sau de îngheţata de ciocolată (fav). Odata cu perioada adolescentin-teribilistă am dat de reacţiile celulo-nucleare care îţi dau acei fluturi în stomac. Cînd simţi că nu-ţi pasă decât de persoana care formează tot universul tău la momentul actual. Dar nimic nu este etern, deşi tu, în naivitatea specifică vârstei crezi în ideal. Şi ţeşi nişte poveşti uluitoare, demne de lăsat posterităţii, căreia oricum nu îi va păsa de ceea ce ai fi putut să simţi. Trăieşti totul la un nivel extraordinar, te simţi stăpână pe situaţie, responsabilă, poţi să înfrunţi criticile părinţilor şi ale persoanelor adulte din jurul tău într-un mod temerar, fiind absolut convinsă de concepţiile tale. Dar, povestea ta se dărâmă, şi regreţi, cazi, te simţi cea mai inutilă fiinţă de pe planetă din cauza unuia care a 2 a zi a şi uitat cum te cheama. Dar tu în schimb suferi şi te consumi ca brânza la soare. Ar trebui să înveţi, şi poate chiar îţi rămâne ceva în cap. Şi îţi cauţi idealul în altcineva. De fapt, stai! Întâi spui că te-ai lecuit, că vei deveni o păpuşă lipsită de sentimente, că ai să iei doar fun-ul din tot, şi chiar îţi reuşeşte pentru o perioadă. Până vine altcineva. Şi iar devii copilul care visează. Însemnată fiind de elemente trecute, devii cam paranoică, dar trece repede. Şi începi să te abandonezi iar într-o nouă poveste. Recâştigi respectul de sine pierdut cândva, trăieşti cu impresia că e diferit, "veţi trăi fericiţi până la adânci-bătrâneţi" bla bla. Dar ţi-e frică. Şi te macină în cel mai aiurea hal. Totul devine mai intens că deh, ai crescut. Dar ţi-e frică să nu-i pese nici lui de tine. Încerci să devii la fel de nepăsătoare ca înainte şi nu poţi. Intri într-o stare de surescitare continuă pentru că eşti fată, eşti sensibiloasă.
Cum pot femeile să trăiască totul atât de intens şi să se consume pentru fiecare mărunţiş, pentru că măcar o dată în viaţă se trezeşte conştiinţa chiar şi la gagicile dure şi îşi pun întrebări. Bărbaţii par aşa detaşaţi, insensibili, trăind pe principiul că nimic nu este indispensabil. Eu cel puţin aşa îi văd. Să se gândească ei la aniversări sau la dedesubturi? Să analizeze măcar pentru o clipă gesturile femeii? Par aşa impasibili. Parcă totul e normal în lumea lor. Şi nu se complică frate. Şi mă seacă, mă intrigă. Desigur că nu e o regulă general valabilă, e pur şi simplu o opinie care mi se întăreşte zi de zi.
Sunt adultă, am chiar 19 ani, dar mă simt prea copil. Îmi amintesc acum de "Iona" lui Sorescu:"Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul".
